Comunicare nonverbala

Despre Garfinkel, creatorul etnometodologiei,  o paradigma care isi propune sa dezvaluie modul in care indivizii, in interactiunile lor, dau sens  realitatii in care traiesc, se spune ca ar fi condus tot felul de experimente ‘ciudate’ cu studentii sai pentru a-i face pe  acestia sa recunoasca valoarea normelor nescrise de interactiune: spre exemplu ca i-ar f i rugat sa se apropie de necunoscuti  pe strada la o distanta mai mica de 40 de cm sau sa ceara  voie membrilor familei sa se aseze pe scaun in propria casa. 

Ma intreb ce ar crede Garfinkel (care dupa toate informatiile este inca in viata, desi nu mai preda) despre  vorbitul la telefonul mobil in public.  Este vorba despre acele conversatii cu iz privat, ale altora despre care habar nu avem cine sunt,  pe care suntem obligati sau  privilegiati sa le ascultam cand calatorim cu mijloacele de transport in comun si nu numai.

O conversatie de acest timp incepe invariabil cu sintagma “Alo….sunt in metrou” semnaland interlocutorului de la capatul “firului” ca intimitatea conversatiei  trebuie restrictionata la spatiul public in care subiectul se afla ‘pentru moment’. Ce urmeaza insa…subietul parca transfigurat, cu telefonul mobil la ureche, se transpune intr-un spatiu privat imaginar, facand pratic abstractie de ochii curiosi care il inconjoara si incepe o conversatie despre petreceri, salarii, mutrele sefului, durerea de stomac a copilului, adica exact ce setea noastra telenovelistica vrea sa auda. Conversatiile private  transpuse public in mijloacele de transport sunt asemenea unei reviste mondene pe care o citesti insa gratis, pana la urmatoarea statie si care, cu regret trebuie sa o inchizi, intrebandu-te cum arata continuarea.

De cele mai mult ori, artizaniui acestui spectacol hilar gesticuleaza intens, incercand sa substituie prin gesturi  absenta reala interlocutorului, se unita fix inainte su in jos si sunt total neinteresati de reactiile celor din jur. Auditoriul aproape participa la conversatie: priveste lateral cand subiectul nostru spune lucruri cu care este  de acord sau ridica usor vocea, da usor din cap a  aprobare daca  subiectul atinge teme care-l preocupa, studiaza atent vestimentatia si gestica individului, profitand de  lipsa sa din ’scena reala’   Auditoriu este capabil inca de la taraitul nervos al soneriei sa prevada sau macar sa incerce sa prevada despre ce conversatie va fi vorba. Spre exemplu, o duduita aranjata, excesiv de atenta la detaliile vestimentare a surprins deunazi cand la soneria telefonului a aparut o manea cam suparata. Publicul a privit surprins, parca nevenindu-i sa creada modul in care  duduia ducea mana la poseta si deschidea energic telefonul. Reprobator au intorca capul, desi au ascutit urechile.

Altadata soneria neasteptata a telefonului provoaca zambete ironice ca in cazul unui batranel care a ales o melodie  strengareasca sau consternare cand lucrurile scapa de sub control si aproape actorul nostru uita  total ca este in metrou anagajandu-se intr-o conversatie furioasa, cu inrosirea pielii si tremurul nervos al bratelor. In acest caz, parca auditoriul  ar dori un alt repertoiu. Se privesc cu intelegere unii pe altii, starngand  din buze dezaprobator.

Cel mai mult ne plac actorii care creeaza un oarecare conflict: spre exemplu cei care desi aflandu-se, spre exemplu, la Piata Unirii spun interlocutorului ca sunt  la birou. Subiectul se uita de  data aceasta fugitiv la public, parca vrand sa se scuze pentru minciuna nevinovata, iar coborarea brusca a vocii este semn ca  prezenta publicului il irita i il face sa resimta disconfort. El poate incerca si o tactica mai agresiva, privind insistent catre ‘acuzatorii sai’ care, in mod normal ar trebui a joace in continuare rolul ‘neantentiei’. Arar si in  subiecte cu totul ‘nevinovate’ publicul isi recunoaste interesul pentru conversatia actorului: “V-am auzit vorbind despre…..cred ca ar trbui sa coborati la urmatoarea”

Sper ca ati observat ca sunt un calator obisnuit  cu metroul….ii astept pe cei care sunt ‘impatimiti’ ai altor mijloace de transport sa participe la “etnometodologia telefonului mobil”

Am descoperit cu incantare la recentul BOOKFEST o noua carte semnata Jean-Claude Kaufmann. Kaufmann este sociolog francez, preda la Universitatea din Sorbona si a reusit, prin cartile sale, sa arate ca se poate scrie  sociologie si “altfel”, pentru publicul larg, mai aproape de stilul romanelor de introspectie fara insa a parasi taramul stiintei.

L-am cunoscut la Bucuresti in 2007 cand a lansat o carte surprinzatoare “Prima dimineata de dupa”. Am fost onorata sa vorbesc despre cartea lui si mai ales muta de admiratie in fata simplitatii fara egal a autorului si autenticitatii sale.

Ce are Kaufmann atat de special?  Scrie  spumos, foloseste subiecte inedite: prima relatie sexuala si prima dimineata dupa asta, plaja sanilor goi, femeia singura in asteptarea printului charmant. Sunt subiecte care par de la sine clarificate, dar care ascund  reguli de interactiune subtile si carora, citind, le recunoastem existenta.

La o prima lectura asta frapeaza, dar Kaufmann a reusit sa scrie carti de populaizare a stiintei fara sa cada in derizoriu, fara sa fie simpe retete de viata presarate cu exemple excentrice, asta este marele sau merit. Spre exemplu, va vine sa credeti sau nu “Prima dimineata de dupa” este in realitate o carte exemplara de metodologie fiindca in substrat ne arata, celor care vrem sa stim, cum putem folosi interviul comprehensiv pentru un subiect de cercetare. Cartile de metodologie sunt atat de seci, incat cuvantul insusi “metodologie” ne infioara. El reuseste aproape imposibilul: sa  scrie o carte de metodologie care sa poata fi citita cu pofta de oricine. Este ca si cum cineva ar scrie o carte despre ecuatii matematice de gradul doi pe care am citi-o pe nerasuflate….si nu spun ca nu s-ar putea face asta.

Asadar, Femeia singura si printul frumos,  o aparitie asteptata dupa Sociologia sanilor goi si Prima dimineat de dupa,  este una dintre cartile despre noi femeile scrisa cu o profunzime uimitoare, din nou, de un barbat.

“O femeie din trei traieste astazi fara partener. Intrega planeta este cuprinsa de acest fenomen, care are o ingrijoratoare tendinta de extindere [...] La inceput e nevoia de libertate: lungi dimineti de duminica petrecute in pat cu o carte, intalniri cu prietenele, iesiri in cluburi, intalniri de o noapte [...] Rezistand mai usor sau mai greu ‘degetului acuzator ‘ al societatii care le considera ‘ciudate’, tradarii prietenelor care se casatoresc, ele isi continua viata visand la marea dragoste pentru care uneori nu au timp, alteori nu au curaj. Unde au disparut acei barbati alaturi de care se visau? Unde este Fat-Frumosul care intr-o vreme parea atat de aproape?”

Faptul ca uneori ceea ce cauti cu indarjire poate fi mai aproape decat crezi l-am inalnit in atatea scrieri ca nu ma mai oboseam sa-l iau in seama. Si totusi… (more…)

Sensul cuvantului skyline  aveam sa-l cunosc abia cand am ajuns la Chicago. Prima senzatie este de infricosare, alienarea si nevoie urgenta de evadare. Mergand printre blocurile intre 24 si 45 de etaje, privesti intr-un  mod aparte micimea fiintei umane. E intr-un fel aceeasi senzatie pe care o ai cand esti in avion si  vezi de acolo de sus oameni mici, miscandu-se haotic pe sosele, ca bulele de hidrogen intr-un pahar Berzelius, numai ca de data asta invers. Daca in avion ai un sentiment aproape demiurgic, privind de sus natura umana miscandu-se in neinsemnatatea ei, zgaraie norii iti provoaca senzatia particulei de hidrogent mestecata in pahar.

(more…)

Multa lume m-a intrebat  “Pana la urma, despre ce este cartea asta?”. E  greu sa raspunzi intr-o propozitie dar cei care intreaba  au dreptate  - daca nu poti lamuri intr-o propozitie continutul ei…ce garantie ar putea avea ca merita sa citesti textul?

(more…)

In sfarsit  aproape s-a incheiat o luna nebuna pentru  mine si ma pot aseza sa scriu ceva pe blog. S-au intamplat atatea lucruri ca  nu ma aflu in criza de subiecte:)

Cristina Raducu imi minteste sa scriu ceva despre lansare. Prietena mea Simona si fosta studenta:) (vezi blogroll shimmo.blogspot.com) a scris deja pe blogul ei atat de elogios despre asta ca aproape m-a facut sa rosesc, deci ar trebui sa spun si eu ceva despre lansarea primei  mele carti: “Cele mai importante 20 de secunde. Competenta in comunicarea nonverbala”.

A fost o lansare cu emotii….am plans…nu prea mi  se intampla asta in public. Si ce este si mai grav este faptul ca i-am facut si pe altii sa aiba lacrimi in ochi. Nu  mi-am dorit asta, dar multi dupa lansare mi-au spus ca am reusit sa le transmit atata emotie ca la final le-am smuls o lacrima.  Chiar nu am realizat ca am avut un asa impact asupra audientei destul de numeroase si oarecum diverse: colegi de la facultatea de Comunicare si de la Facultatea de Sociologie, toti membrii fondatori ai Clubului de Psihosociologie, studenti   din anul I si III si fost studenti, de care sunt astazi foarte foarte mandra. De fapt, daca ma gandesc bine, au fost mai multi fosti studenti decat actuali studenti, ceea ce este un pic paradoxal. Cand am analizat mai bine mi-am dat seama ca de fapt o lansare de carte este in general un lucru putin atractiv pentru publicul foarte tanar (asa, in anul I) si mult mai interesanta pentru publicul ceva mai avansat in viata si cu aspiratii profesionale mai bine conturate.

De ce s-a plans la lansare? Pentru ca am vorbit despre trei oameni din viata mea care au influentat aparitia acestei carti: un profesor de scoala generala, unul de liceu si unul de facultate  si pentru ca sigur cei prezenti au identificat cel putin trei oameni similari in viata lor care au avut  un cuvant de spus pentru ceea ce sunt eiacum.  Si apoi cine ii mai pomeneste pe profesorii din generala?….Sunt uitati in negura timpului si totusi ei sunt singurii fara de care nu poti sa scrii o carte : cum sa scrii e un lucru pe care nu-l poti invata decat la timpul lui. 

Totusi, nu ma asteptam ca impactul emotional sa fie atat puternic. Aproape ca mi-am reprosat lacrimile audientei.

Am decis sa schimb discursul sa va prezint o abordarea mai realista si mai putin ‘lacrimogerna’ asupra lansarii cartii: cea a bunicii mele aflata intr-un sat de munte ….departe de orice librarie unde s-ar putea gasi cartea aceasta.

Asadar- conversatie despre lansarea de carte cu bunica mea:

Eu: “Am scris o carte mamaie!”

Bunica: ” Ai stiut?”

Eu: “Am stiut!”

Bunica: ” Ce-ai sa faci cu ea?”

Eu: ” O sa fie in librarii.. lumea o sa cumpere”

Bunica: “Cine sa cumpere asa ceva?”

Eu, oarecum dezamagita: ” Ai dreptate, probabil nu  sa-o cumpere nimeni”

Bunica: “Atunci la ce ai mai scris-o?”

A fost cea mai frumoasa conversatie de lansare posibila…in realismul si simplitatea ei.

vezi http://www.tritonic.ro/blog/?p=787

Am promis ca  blogul asta il facem impreuna: cu subiecte popuse de voi si framantari care nu-mi dau pace mie.
Am vazut mesajul postat de Claudia de mai mult timp si m-am tot gandit cum sa raspund. Trebuie sa spun ca o cunosc pe Claudia si intr-un fel stiu ca e un intelectual cu multa profunzime (mi-a fost studenta:) asa ca ma asteptam la  un subiect provocator de la ea.Pana la urma,  Claudia se intreba ce ascund pozele cu iz obscent ale celor care se inscriu pe Hi5 sau pesite-uri similare. Evident reactia ei e indreptatita fiindca intr-un poster mai vechi afirmam ca
pozele pe care le postam spun ceva despre noi.

(more…)

Acest subiect a fost sugerat de Luciana, unul dintre cititorii blogului, care imi atragea atentia ca multi dintre ziaristii cunoscuti in spatiul public romanesc au preferat sa pozeze cu bratele incrucisate la piept, semn al “sigurantei si stapanirii de sine, dar si al respingerii dialogului” dupa cum spunea Luciana.
Cand  am primit mesajul ei m-am gandit gandit  ca a devenit practic stereotip  sa consideram ca o persoana care incruciseaza mainile la piept este putin deschisa spre comunicare, sau reticenta si inchisa in sine, dar lucrurile nu stau neaparat asa.

Incrucisarea bratelor la nivelul pieptului se poate face concomitent cu departatea picioarelor, fiind astfel o modalitate de a creste spatiul fizic ocupat la un moment dat si  un indicator clar al dominantei. Cred ca asta au vrut sa sublinieze ziaristii care  au pozat astfel: suntem puternici, avem un cuvant de spus, lumea tine cont de de ceea ce spunem noi. Astfel, daca intr-unele dintre fotografii ar fi putut observa  si picioarele lor, cu siguranta aceaste ar fi fost departate pentru a ocupa  cat mai mult spatiu.

 Altfel stau lucrurile daca bratele incrucisate la nivelul corpului sunt insotite de incrucisarea concomitenta apicioarelor. In acest caz, tendinta este de diminuare  a spatiului fizic ocupat si este tipica pentru situatiile de submisivitate, ca atunci cand ne aflam in fata unui sef sau cand ziaristii cu pricina s-ar fi fotografiat in fata directorului trustustrului de presa. 
  Asadar, gestul singur de incrucisare a bratelor la nivelul pieptului nu spune nimic daca nu aveam in vedere si alte elemente nonverbale, in cazul asta - pozitia picioarelor. Si apoi, chiar modul in care incrucisam bratele la piept este diferit: una este sa incrucisam bratele mai sus de cot, aproape intr-o postura ofensiva, de atac,  gest care ar putea fi firesc insotit de o expresie a fetei demanie sau dezaprobare si alta este situatia in care incrucisam bratele la nivelul cotului sau  cu un brat usor peste cot si altul sub cot, situatie care permite relaxarea incheieturilor si poate  fi deci un gest tipic de relaxare in conversatie si nu de inchidere in sine cum ni se spune adesea.

Incrucisati bratele si nu veti fi perceputi ca inchisi, reticenti, dar atentie la picioare!

M-am uitat zilele trecute ca Diana Cismaru (http://dianacismaru.wordpress.com), colega de breasla,  imi ura bun venit in blogosfera si se mira oarecum de faptul ca am indraznit sa-mi fac un blog dupa ce intr-o discutie  neoficiala, cam anul trecut, am facut cu ou si cu otet blogurile. Mi-am amintit discutia si marturisesc: am urat blogurile.

(more…)

In  sfarsit am ragaz sa ma asez la calculator si vorbesc despre o intalnire care  avut loc la inceputul acestei luni, aceea cu, pentru mine, profesorul Joe Navarro.
Pentru multi, Joe Navarro este un fost agent FBI, care a activat mai bine de 25 de ani incercand sa prinda  “cu minciuna” infractori periculosi. Pe baza acestei reputatii  tine astazi conferinte in intreaga lume, celor care au interes sa-l asculte  si sa se familiarizeze cu ceea ce el pretinde a fi “un sistem propriu de decodificare a mincinosilor” bazandu-se pe elemente nonverbale. (more…)