O carte care a facut… cel putin valva
In 10 martie 2009, a avut loc cea mai recenta actiune Clubului de Psihosociologie, lansarea lucrarii:
Rusinea si vinotia in spatiul public. Pentru o sociologie a emotiilor, aparuta la Editura Humanitas, sub coordonarea profesorului Chelcea, care a reunit in principal contributii ale membrilor Clubului, rezultate in urma unui proiect de cercetare de trei ani.
Clubul de Psihosociologie s-a nascut in 2003, la intiativa profesorului Septimiu Chelcea si a reunit cativa membri fondatori dintre cadrele didactice si dotoranzii care activau la acea vreme, sau au activat in anii urmatori in domeniul psihologiei sociale: Gabriel Jderu, Andreea Bobb, Alina Duduciuc, Fidelie Kalambayi, Radu Malureanu, Loredana Dumitrascu, Alexandru Zodieru si, cu mandrie spun - subsemnata. (more…)
Incercand sa gasesc o poza pentru acest blog, m-am oprit invariabil asupra aceleiasi poze alb negru, cu mine cu mana la falca pe care o puteti vedea aici. Nu pot explica de ce, dintre miile de poze din calculator, poza asta imi face cu ochiul de fiecare data, cel putin atunci cand vreau “sa ma prezint bine”. M-a inspaimantat ideea unei atractii narcisiste fata de o poza proprie si am pornit o scurta investigatie pe urmele celor care au avut aceeasi “obsesie” a prezentarii sinelui.
Oricat de trivial ar parea si de lipsit de modestie, m-am asezat alaturi de Ganditorul de la Hamangia, Dan Puric, in ultima sa carte “Despre omul frumos”, Barack Obama in campania sa electorala si…daca tot atata indrazneala…de Martin Luther King. Inconstint deci, am incercat sa ma prezint “pe ganduri”.
Ganditorul de la Hamangia (cultura existenta pe teritoriul Dobrogei intre secolele Iv-II i Hr) s-a prezentat posteritatii “pe ganduri”. A ramas un simbol tocmai pentru ca aceast gest reunea esenta naturii noastre umane: capacitatea de a reflecta si a face planuri pe termen lung, de a medita asupra propriei fiinte si a ne automotiva pentru a le atinge. Oare nu a vrut acelasi lucru sa trasmita Barack Obama in campania lui electorala care a avut ca motto cuvantul “Hope” - redarea sperantei?
Dar de ce totusi gestul acesta, “cu mana la falca” este simbolul esentei umane, al naturii sale reflexive. De ce actorii sociali, cu pretentii intelectuale l-au adoptat cu entuziasm ori de cate ori au vrut sa se prezinte astfel?
Daca gestul trimite intr-adevar la abilitatile cognitive sporite ale speciei umane, fata de celelalte specii, nu ar fi fost mai firesc sa fie utilizat un gest de tipul “mana la cap”?.
De altfel, “gestul ganditorului” - cum o sa-mi permit sa-l numesc - este uneori perfomat in asa fel incat degetele ating tampla, iar palma sustine falca, insa in aces sens semnificatia atribuita lui este una de relaxare, distragere sau, de ce nu….durere de cap. Caci dureri de cap si neatentie provoaca unii vorbitori care isi prelungesc discursul, fara sa mai reuseasca sa ne capteze antentia. In acest caz….ne intoarcem pur si simplu la gandurile noastre…..ducem mana la falca si antingem usor tamplele.
Uneori, gestul este performat in asa fel inca persoana mai degraba sustine falca, fara sa atinga tamplele. Postura nu pare a fi una de relaxare, ci de incordare si de concentrare a atentiei, chiar daca, este adevarat…tot spre propriile ganduri.
Daca punerea mainii la cap ar putea fi asociata cu durerea de cap si disconfortul, sustinerea capului cu mana, in gestul prezentat aici - “mana la falca” - ar putea avea semnificatia unei persoane capabile in primul rand de autoreflectie. Nu este autoreflectia un element distinct al naturii umane si pregnant mai ales in cazul indivizilor cu nivel de educatie ridicat? Capacitatea de instrospectie caracterizaza natura umana, dar apelul la introspectie - la cunoasterea si analiza critica a propriilor ganduri, nu este la indemana oricui. A-ti “mentine capul pe umeri” este un efectul deselor introspectii pe care nu oricine este pregatit sa le faca.
Liderilor comunitatii: spirituali, politici, li se cere “sa-si tina capul pe umeri” odata ajunsi cunoscuti, sa serveasca binele colectivitatii in continuare. Acest lucru e dificil fara abilitatea de a realiza introspectii repetate. Ceea ce fac cei mai multi este sa se prezinte “cu capul pe umeri”, adica in postura asteptata, fie si prin alegerea acestui gest cu semnificatii ancestrale, al “ganditorului”
Am realizat o introspectie: mi-a dat seama ca am ales o anumita poza despre mine pentru ca voiam sa ma prezint ca un intelectual cu “capul pe umeri”….
Uitati-va in calculator…ce poza ati alege despre voi sa va reprezinte pe un blog, pe coperata unei carti…? Daca exista una care va place in mod deosebit…sigur ascunde ceva:)
Ajungand anul acesta la peste 300 de studenti inscrisi la cele doua cursuri optionale de comunicare nonverbala pe care le predau, m-am gandit ca n-ar fi rau sa dezbatem subiectul in extenso intr-un loc care sa nu fie atat de formal ca un curs academic, dar nici atat de trivial ca un colt de strada sau ca una dintre brosurile care ne promit, asemenea unor profeti falsi, ca ne vor invata cei 10 pasi de cucerire nonverbala a celor din jur.
Asadar, subiecte din aria comportamentului nonverbal, temeri si lucruri care ne intriga, carti care merita si cele care nu, putem face blogul asta impreuna, cei atinsi de mirajul comunicarii nonverbale.
Astept interventia studentilor fosti si actuali si a celor carora le plac drumetiile fara cuvinte, cu atent spirit de observatie si oarecare nevoie de stiinta.
Daca vreti sa studiati comunicarea nonverbala, mergeti cu trenul! Acum un an, am avut revelatia mirajului comunicarii nonverbale de care vorbesc. Un batranel simpatic si fara voia lui coleg de compartiment m-a intrebat cu ce ma ocup. Urasc intrebarea asta fiindca oamenii devin brusc mai studiati, daca le spui ca esti profesor. Am spus totusi ca predau un curs de comununicare nonverbala. Replica - deci dumnevoastra va ocupati de persoanele surdomute -. Nu m-am gandit ca ar fi putut fi interpretat asa, dar era posibil. Remarca era de un realism lipsit de orice forma de miraj. Studentii mei au zambit ironic la auzul intamplarii. Si pana la urma am realizat ca exista o generatie neatinsa de mirajul comunicarii nonverbale si alta care traieste sub zodia ei.
Ce ne-a facut sa ne intoarcem brusc spre aceasta latura a fiintei noastre sociale? Ce speram sa aflam despre noi sau despre ceilalti odata ajunsi pe acest taram al fagaduintei nonverbale?