Comunicare nonverbala

Faptul ca uneori ceea ce cauti cu indarjire poate fi mai aproape decat crezi l-am inalnit in atatea scrieri ca nu ma mai oboseam sa-l iau in seama. Si totusi… (more…)

Sensul cuvantului skyline  aveam sa-l cunosc abia cand am ajuns la Chicago. Prima senzatie este de infricosare, alienarea si nevoie urgenta de evadare. Mergand printre blocurile intre 24 si 45 de etaje, privesti intr-un  mod aparte micimea fiintei umane. E intr-un fel aceeasi senzatie pe care o ai cand esti in avion si  vezi de acolo de sus oameni mici, miscandu-se haotic pe sosele, ca bulele de hidrogen intr-un pahar Berzelius, numai ca de data asta invers. Daca in avion ai un sentiment aproape demiurgic, privind de sus natura umana miscandu-se in neinsemnatatea ei, zgaraie norii iti provoaca senzatia particulei de hidrogent mestecata in pahar.

(more…)

Multa lume m-a intrebat  “Pana la urma, despre ce este cartea asta?”. E  greu sa raspunzi intr-o propozitie dar cei care intreaba  au dreptate  - daca nu poti lamuri intr-o propozitie continutul ei…ce garantie ar putea avea ca merita sa citesti textul?

(more…)

In sfarsit  aproape s-a incheiat o luna nebuna pentru  mine si ma pot aseza sa scriu ceva pe blog. S-au intamplat atatea lucruri ca  nu ma aflu in criza de subiecte:)

Cristina Raducu imi minteste sa scriu ceva despre lansare. Prietena mea Simona si fosta studenta:) (vezi blogroll shimmo.blogspot.com) a scris deja pe blogul ei atat de elogios despre asta ca aproape m-a facut sa rosesc, deci ar trebui sa spun si eu ceva despre lansarea primei  mele carti: “Cele mai importante 20 de secunde. Competenta in comunicarea nonverbala”.

A fost o lansare cu emotii….am plans…nu prea mi  se intampla asta in public. Si ce este si mai grav este faptul ca i-am facut si pe altii sa aiba lacrimi in ochi. Nu  mi-am dorit asta, dar multi dupa lansare mi-au spus ca am reusit sa le transmit atata emotie ca la final le-am smuls o lacrima.  Chiar nu am realizat ca am avut un asa impact asupra audientei destul de numeroase si oarecum diverse: colegi de la facultatea de Comunicare si de la Facultatea de Sociologie, toti membrii fondatori ai Clubului de Psihosociologie, studenti   din anul I si III si fost studenti, de care sunt astazi foarte foarte mandra. De fapt, daca ma gandesc bine, au fost mai multi fosti studenti decat actuali studenti, ceea ce este un pic paradoxal. Cand am analizat mai bine mi-am dat seama ca de fapt o lansare de carte este in general un lucru putin atractiv pentru publicul foarte tanar (asa, in anul I) si mult mai interesanta pentru publicul ceva mai avansat in viata si cu aspiratii profesionale mai bine conturate.

De ce s-a plans la lansare? Pentru ca am vorbit despre trei oameni din viata mea care au influentat aparitia acestei carti: un profesor de scoala generala, unul de liceu si unul de facultate  si pentru ca sigur cei prezenti au identificat cel putin trei oameni similari in viata lor care au avut  un cuvant de spus pentru ceea ce sunt eiacum.  Si apoi cine ii mai pomeneste pe profesorii din generala?….Sunt uitati in negura timpului si totusi ei sunt singurii fara de care nu poti sa scrii o carte : cum sa scrii e un lucru pe care nu-l poti invata decat la timpul lui. 

Totusi, nu ma asteptam ca impactul emotional sa fie atat puternic. Aproape ca mi-am reprosat lacrimile audientei.

Am decis sa schimb discursul sa va prezint o abordarea mai realista si mai putin ‘lacrimogerna’ asupra lansarii cartii: cea a bunicii mele aflata intr-un sat de munte ….departe de orice librarie unde s-ar putea gasi cartea aceasta.

Asadar- conversatie despre lansarea de carte cu bunica mea:

Eu: “Am scris o carte mamaie!”

Bunica: ” Ai stiut?”

Eu: “Am stiut!”

Bunica: ” Ce-ai sa faci cu ea?”

Eu: ” O sa fie in librarii.. lumea o sa cumpere”

Bunica: “Cine sa cumpere asa ceva?”

Eu, oarecum dezamagita: ” Ai dreptate, probabil nu  sa-o cumpere nimeni”

Bunica: “Atunci la ce ai mai scris-o?”

A fost cea mai frumoasa conversatie de lansare posibila…in realismul si simplitatea ei.

vezi http://www.tritonic.ro/blog/?p=787