Comunicare nonverbala

Despre Garfinkel, creatorul etnometodologiei,  o paradigma care isi propune sa dezvaluie modul in care indivizii, in interactiunile lor, dau sens  realitatii in care traiesc, se spune ca ar fi condus tot felul de experimente ‘ciudate’ cu studentii sai pentru a-i face pe  acestia sa recunoasca valoarea normelor nescrise de interactiune: spre exemplu ca i-ar f i rugat sa se apropie de necunoscuti  pe strada la o distanta mai mica de 40 de cm sau sa ceara  voie membrilor familei sa se aseze pe scaun in propria casa. 

Ma intreb ce ar crede Garfinkel (care dupa toate informatiile este inca in viata, desi nu mai preda) despre  vorbitul la telefonul mobil in public.  Este vorba despre acele conversatii cu iz privat, ale altora despre care habar nu avem cine sunt,  pe care suntem obligati sau  privilegiati sa le ascultam cand calatorim cu mijloacele de transport in comun si nu numai.

O conversatie de acest timp incepe invariabil cu sintagma “Alo….sunt in metrou” semnaland interlocutorului de la capatul “firului” ca intimitatea conversatiei  trebuie restrictionata la spatiul public in care subiectul se afla ‘pentru moment’. Ce urmeaza insa…subietul parca transfigurat, cu telefonul mobil la ureche, se transpune intr-un spatiu privat imaginar, facand pratic abstractie de ochii curiosi care il inconjoara si incepe o conversatie despre petreceri, salarii, mutrele sefului, durerea de stomac a copilului, adica exact ce setea noastra telenovelistica vrea sa auda. Conversatiile private  transpuse public in mijloacele de transport sunt asemenea unei reviste mondene pe care o citesti insa gratis, pana la urmatoarea statie si care, cu regret trebuie sa o inchizi, intrebandu-te cum arata continuarea.

De cele mai mult ori, artizaniui acestui spectacol hilar gesticuleaza intens, incercand sa substituie prin gesturi  absenta reala interlocutorului, se unita fix inainte su in jos si sunt total neinteresati de reactiile celor din jur. Auditoriul aproape participa la conversatie: priveste lateral cand subiectul nostru spune lucruri cu care este  de acord sau ridica usor vocea, da usor din cap a  aprobare daca  subiectul atinge teme care-l preocupa, studiaza atent vestimentatia si gestica individului, profitand de  lipsa sa din ’scena reala’   Auditoriu este capabil inca de la taraitul nervos al soneriei sa prevada sau macar sa incerce sa prevada despre ce conversatie va fi vorba. Spre exemplu, o duduita aranjata, excesiv de atenta la detaliile vestimentare a surprins deunazi cand la soneria telefonului a aparut o manea cam suparata. Publicul a privit surprins, parca nevenindu-i sa creada modul in care  duduia ducea mana la poseta si deschidea energic telefonul. Reprobator au intorca capul, desi au ascutit urechile.

Altadata soneria neasteptata a telefonului provoaca zambete ironice ca in cazul unui batranel care a ales o melodie  strengareasca sau consternare cand lucrurile scapa de sub control si aproape actorul nostru uita  total ca este in metrou anagajandu-se intr-o conversatie furioasa, cu inrosirea pielii si tremurul nervos al bratelor. In acest caz, parca auditoriul  ar dori un alt repertoiu. Se privesc cu intelegere unii pe altii, starngand  din buze dezaprobator.

Cel mai mult ne plac actorii care creeaza un oarecare conflict: spre exemplu cei care desi aflandu-se, spre exemplu, la Piata Unirii spun interlocutorului ca sunt  la birou. Subiectul se uita de  data aceasta fugitiv la public, parca vrand sa se scuze pentru minciuna nevinovata, iar coborarea brusca a vocii este semn ca  prezenta publicului il irita i il face sa resimta disconfort. El poate incerca si o tactica mai agresiva, privind insistent catre ‘acuzatorii sai’ care, in mod normal ar trebui a joace in continuare rolul ‘neantentiei’. Arar si in  subiecte cu totul ‘nevinovate’ publicul isi recunoaste interesul pentru conversatia actorului: “V-am auzit vorbind despre…..cred ca ar trbui sa coborati la urmatoarea”

Sper ca ati observat ca sunt un calator obisnuit  cu metroul….ii astept pe cei care sunt ‘impatimiti’ ai altor mijloace de transport sa participe la “etnometodologia telefonului mobil”

Faptul ca uneori ceea ce cauti cu indarjire poate fi mai aproape decat crezi l-am inalnit in atatea scrieri ca nu ma mai oboseam sa-l iau in seama. Si totusi… (more…)

Sensul cuvantului skyline  aveam sa-l cunosc abia cand am ajuns la Chicago. Prima senzatie este de infricosare, alienarea si nevoie urgenta de evadare. Mergand printre blocurile intre 24 si 45 de etaje, privesti intr-un  mod aparte micimea fiintei umane. E intr-un fel aceeasi senzatie pe care o ai cand esti in avion si  vezi de acolo de sus oameni mici, miscandu-se haotic pe sosele, ca bulele de hidrogen intr-un pahar Berzelius, numai ca de data asta invers. Daca in avion ai un sentiment aproape demiurgic, privind de sus natura umana miscandu-se in neinsemnatatea ei, zgaraie norii iti provoaca senzatia particulei de hidrogent mestecata in pahar.

(more…)

Multa lume m-a intrebat  “Pana la urma, despre ce este cartea asta?”. E  greu sa raspunzi intr-o propozitie dar cei care intreaba  au dreptate  - daca nu poti lamuri intr-o propozitie continutul ei…ce garantie ar putea avea ca merita sa citesti textul?

(more…)

In sfarsit  aproape s-a incheiat o luna nebuna pentru  mine si ma pot aseza sa scriu ceva pe blog. S-au intamplat atatea lucruri ca  nu ma aflu in criza de subiecte:)

Cristina Raducu imi minteste sa scriu ceva despre lansare. Prietena mea Simona si fosta studenta:) (vezi blogroll shimmo.blogspot.com) a scris deja pe blogul ei atat de elogios despre asta ca aproape m-a facut sa rosesc, deci ar trebui sa spun si eu ceva despre lansarea primei  mele carti: “Cele mai importante 20 de secunde. Competenta in comunicarea nonverbala”.

A fost o lansare cu emotii….am plans…nu prea mi  se intampla asta in public. Si ce este si mai grav este faptul ca i-am facut si pe altii sa aiba lacrimi in ochi. Nu  mi-am dorit asta, dar multi dupa lansare mi-au spus ca am reusit sa le transmit atata emotie ca la final le-am smuls o lacrima.  Chiar nu am realizat ca am avut un asa impact asupra audientei destul de numeroase si oarecum diverse: colegi de la facultatea de Comunicare si de la Facultatea de Sociologie, toti membrii fondatori ai Clubului de Psihosociologie, studenti   din anul I si III si fost studenti, de care sunt astazi foarte foarte mandra. De fapt, daca ma gandesc bine, au fost mai multi fosti studenti decat actuali studenti, ceea ce este un pic paradoxal. Cand am analizat mai bine mi-am dat seama ca de fapt o lansare de carte este in general un lucru putin atractiv pentru publicul foarte tanar (asa, in anul I) si mult mai interesanta pentru publicul ceva mai avansat in viata si cu aspiratii profesionale mai bine conturate.

De ce s-a plans la lansare? Pentru ca am vorbit despre trei oameni din viata mea care au influentat aparitia acestei carti: un profesor de scoala generala, unul de liceu si unul de facultate  si pentru ca sigur cei prezenti au identificat cel putin trei oameni similari in viata lor care au avut  un cuvant de spus pentru ceea ce sunt eiacum.  Si apoi cine ii mai pomeneste pe profesorii din generala?….Sunt uitati in negura timpului si totusi ei sunt singurii fara de care nu poti sa scrii o carte : cum sa scrii e un lucru pe care nu-l poti invata decat la timpul lui. 

Totusi, nu ma asteptam ca impactul emotional sa fie atat puternic. Aproape ca mi-am reprosat lacrimile audientei.

Am decis sa schimb discursul sa va prezint o abordarea mai realista si mai putin ‘lacrimogerna’ asupra lansarii cartii: cea a bunicii mele aflata intr-un sat de munte ….departe de orice librarie unde s-ar putea gasi cartea aceasta.

Asadar- conversatie despre lansarea de carte cu bunica mea:

Eu: “Am scris o carte mamaie!”

Bunica: ” Ai stiut?”

Eu: “Am stiut!”

Bunica: ” Ce-ai sa faci cu ea?”

Eu: ” O sa fie in librarii.. lumea o sa cumpere”

Bunica: “Cine sa cumpere asa ceva?”

Eu, oarecum dezamagita: ” Ai dreptate, probabil nu  sa-o cumpere nimeni”

Bunica: “Atunci la ce ai mai scris-o?”

A fost cea mai frumoasa conversatie de lansare posibila…in realismul si simplitatea ei.

vezi http://www.tritonic.ro/blog/?p=787

Acest subiect a fost sugerat de Luciana, unul dintre cititorii blogului, care imi atragea atentia ca multi dintre ziaristii cunoscuti in spatiul public romanesc au preferat sa pozeze cu bratele incrucisate la piept, semn al “sigurantei si stapanirii de sine, dar si al respingerii dialogului” dupa cum spunea Luciana.
Cand  am primit mesajul ei m-am gandit gandit  ca a devenit practic stereotip  sa consideram ca o persoana care incruciseaza mainile la piept este putin deschisa spre comunicare, sau reticenta si inchisa in sine, dar lucrurile nu stau neaparat asa.

Incrucisarea bratelor la nivelul pieptului se poate face concomitent cu departatea picioarelor, fiind astfel o modalitate de a creste spatiul fizic ocupat la un moment dat si  un indicator clar al dominantei. Cred ca asta au vrut sa sublinieze ziaristii care  au pozat astfel: suntem puternici, avem un cuvant de spus, lumea tine cont de de ceea ce spunem noi. Astfel, daca intr-unele dintre fotografii ar fi putut observa  si picioarele lor, cu siguranta aceaste ar fi fost departate pentru a ocupa  cat mai mult spatiu.

 Altfel stau lucrurile daca bratele incrucisate la nivelul corpului sunt insotite de incrucisarea concomitenta apicioarelor. In acest caz, tendinta este de diminuare  a spatiului fizic ocupat si este tipica pentru situatiile de submisivitate, ca atunci cand ne aflam in fata unui sef sau cand ziaristii cu pricina s-ar fi fotografiat in fata directorului trustustrului de presa. 
  Asadar, gestul singur de incrucisare a bratelor la nivelul pieptului nu spune nimic daca nu aveam in vedere si alte elemente nonverbale, in cazul asta - pozitia picioarelor. Si apoi, chiar modul in care incrucisam bratele la piept este diferit: una este sa incrucisam bratele mai sus de cot, aproape intr-o postura ofensiva, de atac,  gest care ar putea fi firesc insotit de o expresie a fetei demanie sau dezaprobare si alta este situatia in care incrucisam bratele la nivelul cotului sau  cu un brat usor peste cot si altul sub cot, situatie care permite relaxarea incheieturilor si poate  fi deci un gest tipic de relaxare in conversatie si nu de inchidere in sine cum ni se spune adesea.

Incrucisati bratele si nu veti fi perceputi ca inchisi, reticenti, dar atentie la picioare!

In  sfarsit am ragaz sa ma asez la calculator si vorbesc despre o intalnire care  avut loc la inceputul acestei luni, aceea cu, pentru mine, profesorul Joe Navarro.
Pentru multi, Joe Navarro este un fost agent FBI, care a activat mai bine de 25 de ani incercand sa prinda  “cu minciuna” infractori periculosi. Pe baza acestei reputatii  tine astazi conferinte in intreaga lume, celor care au interes sa-l asculte  si sa se familiarizeze cu ceea ce el pretinde a fi “un sistem propriu de decodificare a mincinosilor” bazandu-se pe elemente nonverbale. (more…)

Incercand sa gasesc o poza pentru acest blog, m-am oprit invariabil asupra aceleiasi poze alb negru, cu mine cu mana la falca pe care o puteti vedea aici. Nu pot explica de ce, dintre miile de poze din calculator, poza asta imi face cu ochiul de fiecare data, cel putin atunci cand vreau “sa ma prezint bine”. M-a inspaimantat ideea unei atractii narcisiste fata de o poza proprie si am pornit o scurta investigatie pe urmele celor care au avut aceeasi “obsesie” a prezentarii sinelui.

Oricat de trivial ar parea si de lipsit de modestie, m-am asezat alaturi de Ganditorul de la Hamangia, Dan Puric, in ultima sa carte “Despre omul frumos”, Barack Obama in campania sa electorala si…daca tot atata indrazneala…de Martin Luther King. Inconstint deci, am incercat sa ma prezint “pe ganduri”.

Ganditorul de la Hamangia (cultura existenta pe teritoriul Dobrogei intre secolele Iv-II i Hr) s-a prezentat posteritatii “pe ganduri”. A ramas un simbol tocmai pentru ca aceast gest reunea esenta naturii noastre umane: capacitatea de a reflecta si a face planuri pe termen lung, de a medita asupra propriei fiinte si a ne automotiva pentru a le atinge. Oare nu a vrut acelasi lucru sa trasmita Barack Obama in campania lui electorala care a avut ca motto cuvantul “Hope” - redarea sperantei?

Dar de ce totusi gestul acesta, “cu mana la falca” este simbolul esentei umane, al naturii sale reflexive. De ce actorii sociali, cu pretentii intelectuale l-au adoptat cu entuziasm ori de cate ori au vrut sa se prezinte astfel?
Daca gestul trimite intr-adevar la abilitatile cognitive sporite ale speciei umane, fata de celelalte specii, nu ar fi fost mai firesc sa fie utilizat un gest de tipul “mana la cap”?.
De altfel, “gestul ganditorului” - cum o sa-mi permit sa-l numesc - este uneori perfomat in asa fel incat degetele ating tampla, iar palma sustine falca, insa in aces sens semnificatia atribuita lui este una de relaxare, distragere sau, de ce nu….durere de cap. Caci dureri de cap si neatentie provoaca unii vorbitori care isi prelungesc discursul, fara sa mai reuseasca sa ne capteze antentia. In acest caz….ne intoarcem pur si simplu la gandurile noastre…..ducem mana la falca si antingem usor tamplele.

Uneori, gestul este performat in asa fel inca persoana mai degraba sustine falca, fara sa atinga tamplele. Postura nu pare a fi una de relaxare, ci de incordare si de concentrare a atentiei, chiar daca, este adevarat…tot spre propriile ganduri.
Daca punerea mainii la cap ar putea fi asociata cu durerea de cap si disconfortul, sustinerea capului cu mana, in gestul prezentat aici - “mana la falca” - ar putea avea semnificatia unei persoane capabile in primul rand de autoreflectie. Nu este autoreflectia un element distinct al naturii umane si pregnant mai ales in cazul indivizilor cu nivel de educatie ridicat? Capacitatea de instrospectie caracterizaza natura umana, dar apelul la introspectie - la cunoasterea si analiza critica a propriilor ganduri, nu este la indemana oricui. A-ti “mentine capul pe umeri” este un efectul deselor introspectii pe care nu oricine este pregatit sa le faca.
Liderilor comunitatii: spirituali, politici, li se cere “sa-si tina capul pe umeri” odata ajunsi cunoscuti, sa serveasca binele colectivitatii in continuare. Acest lucru e dificil fara abilitatea de a realiza introspectii repetate. Ceea ce fac cei mai multi este sa se prezinte “cu capul pe umeri”, adica in postura asteptata, fie si prin alegerea acestui gest cu semnificatii ancestrale, al “ganditorului”
Am realizat o introspectie: mi-a dat seama ca am ales o anumita poza despre mine pentru ca voiam sa ma prezint ca un intelectual cu “capul pe umeri”….
Uitati-va in calculator…ce poza ati alege despre voi sa va reprezinte pe un blog, pe coperata unei carti…? Daca exista una care va place in mod deosebit…sigur ascunde ceva:)

Ajungand anul acesta la peste 300 de studenti inscrisi la cele doua cursuri optionale de comunicare nonverbala pe care le predau, m-am gandit ca n-ar fi rau sa dezbatem subiectul in extenso intr-un loc care sa nu fie atat de formal ca un curs academic, dar nici atat de trivial ca un colt de strada sau ca una dintre brosurile care ne promit, asemenea unor profeti falsi, ca ne vor invata cei 10 pasi de cucerire nonverbala a celor din jur.

Asadar, subiecte din aria comportamentului nonverbal, temeri si lucruri care ne intriga, carti care merita si cele care nu, putem face blogul asta impreuna, cei atinsi de mirajul comunicarii nonverbale.

Astept interventia studentilor fosti si actuali si a celor carora le plac drumetiile fara cuvinte, cu atent spirit de observatie si oarecare nevoie de stiinta.

Daca vreti sa studiati comunicarea nonverbala, mergeti cu trenul! Acum un an, am avut revelatia mirajului comunicarii nonverbale de care vorbesc. Un batranel simpatic si fara voia lui coleg de compartiment m-a intrebat cu ce ma ocup. Urasc intrebarea asta fiindca oamenii devin brusc mai studiati, daca le spui ca esti profesor. Am spus totusi ca predau un curs de comununicare nonverbala. Replica - deci dumnevoastra va ocupati de persoanele surdomute -. Nu m-am gandit ca ar fi putut fi interpretat asa, dar era posibil. Remarca era de un realism lipsit de orice forma de miraj. Studentii mei au zambit ironic la auzul intamplarii. Si pana la urma am realizat ca exista o generatie neatinsa de mirajul comunicarii nonverbale si alta care traieste sub zodia ei.

Ce ne-a facut sa ne intoarcem brusc spre aceasta latura a fiintei noastre sociale? Ce speram sa aflam despre noi sau despre ceilalti odata ajunsi pe acest taram al fagaduintei nonverbale?