Ma intreb ce ar crede Garfinkel (care dupa toate informatiile este inca in viata, desi nu mai preda) despre  vorbitul la telefonul mobil in public.  Este vorba despre acele conversatii cu iz privat, ale altora despre care habar nu avem cine sunt,  pe care suntem obligati sau  privilegiati sa le ascultam cand calatorim cu mijloacele de transport in comun si nu numai.

O conversatie de acest timp incepe invariabil cu sintagma “Alo….sunt in metrou” semnaland interlocutorului de la capatul “firului” ca intimitatea conversatiei  trebuie restrictionata la spatiul public in care subiectul se afla ‘pentru moment’. Ce urmeaza insa…subietul parca transfigurat, cu telefonul mobil la ureche, se transpune intr-un spatiu privat imaginar, facand pratic abstractie de ochii curiosi care il inconjoara si incepe o conversatie despre petreceri, salarii, mutrele sefului, durerea de stomac a copilului, adica exact ce setea noastra telenovelistica vrea sa auda. Conversatiile private  transpuse public in mijloacele de transport sunt asemenea unei reviste mondene pe care o citesti insa gratis, pana la urmatoarea statie si care, cu regret trebuie sa o inchizi, intrebandu-te cum arata continuarea.

De cele mai mult ori, artizaniui acestui spectacol hilar gesticuleaza intens, incercand sa substituie prin gesturi  absenta reala interlocutorului, se unita fix inainte su in jos si sunt total neinteresati de reactiile celor din jur. Auditoriul aproape participa la conversatie: priveste lateral cand subiectul nostru spune lucruri cu care este  de acord sau ridica usor vocea, da usor din cap a  aprobare daca  subiectul atinge teme care-l preocupa, studiaza atent vestimentatia si gestica individului, profitand de  lipsa sa din ’scena reala’   Auditoriu este capabil inca de la taraitul nervos al soneriei sa prevada sau macar sa incerce sa prevada despre ce conversatie va fi vorba. Spre exemplu, o duduita aranjata, excesiv de atenta la detaliile vestimentare a surprins deunazi cand la soneria telefonului a aparut o manea cam suparata. Publicul a privit surprins, parca nevenindu-i sa creada modul in care  duduia ducea mana la poseta si deschidea energic telefonul. Reprobator au intorca capul, desi au ascutit urechile.

Altadata soneria neasteptata a telefonului provoaca zambete ironice ca in cazul unui batranel care a ales o melodie  strengareasca sau consternare cand lucrurile scapa de sub control si aproape actorul nostru uita  total ca este in metrou anagajandu-se intr-o conversatie furioasa, cu inrosirea pielii si tremurul nervos al bratelor. In acest caz, parca auditoriul  ar dori un alt repertoiu. Se privesc cu intelegere unii pe altii, starngand  din buze dezaprobator.

Cel mai mult ne plac actorii care creeaza un oarecare conflict: spre exemplu cei care desi aflandu-se, spre exemplu, la Piata Unirii spun interlocutorului ca sunt  la birou. Subiectul se uita de  data aceasta fugitiv la public, parca vrand sa se scuze pentru minciuna nevinovata, iar coborarea brusca a vocii este semn ca  prezenta publicului il irita i il face sa resimta disconfort. El poate incerca si o tactica mai agresiva, privind insistent catre ‘acuzatorii sai’ care, in mod normal ar trebui a joace in continuare rolul ‘neantentiei’. Arar si in  subiecte cu totul ‘nevinovate’ publicul isi recunoaste interesul pentru conversatia actorului: “V-am auzit vorbind despre…..cred ca ar trbui sa coborati la urmatoarea”

Sper ca ati observat ca sunt un calator obisnuit  cu metroul….ii astept pe cei care sunt ‘impatimiti’ ai altor mijloace de transport sa participe la “etnometodologia telefonului mobil”

L-am cunoscut la Bucuresti in 2007 cand a lansat o carte surprinzatoare “Prima dimineata de dupa”. Am fost onorata sa vorbesc despre cartea lui si mai ales muta de admiratie in fata simplitatii fara egal a autorului si autenticitatii sale.

Ce are Kaufmann atat de special?  Scrie  spumos, foloseste subiecte inedite: prima relatie sexuala si prima dimineata dupa asta, plaja sanilor goi, femeia singura in asteptarea printului charmant. Sunt subiecte care par de la sine clarificate, dar care ascund  reguli de interactiune subtile si carora, citind, le recunoastem existenta.

La o prima lectura asta frapeaza, dar Kaufmann a reusit sa scrie carti de populaizare a stiintei fara sa cada in derizoriu, fara sa fie simpe retete de viata presarate cu exemple excentrice, asta este marele sau merit. Spre exemplu, va vine sa credeti sau nu “Prima dimineata de dupa” este in realitate o carte exemplara de metodologie fiindca in substrat ne arata, celor care vrem sa stim, cum putem folosi interviul comprehensiv pentru un subiect de cercetare. Cartile de metodologie sunt atat de seci, incat cuvantul insusi “metodologie” ne infioara. El reuseste aproape imposibilul: sa  scrie o carte de metodologie care sa poata fi citita cu pofta de oricine. Este ca si cum cineva ar scrie o carte despre ecuatii matematice de gradul doi pe care am citi-o pe nerasuflate….si nu spun ca nu s-ar putea face asta.

Asadar, Femeia singura si printul frumos,  o aparitie asteptata dupa Sociologia sanilor goi si Prima dimineat de dupa,  este una dintre cartile despre noi femeile scrisa cu o profunzime uimitoare, din nou, de un barbat.

“O femeie din trei traieste astazi fara partener. Intrega planeta este cuprinsa de acest fenomen, care are o ingrijoratoare tendinta de extindere [...] La inceput e nevoia de libertate: lungi dimineti de duminica petrecute in pat cu o carte, intalniri cu prietenele, iesiri in cluburi, intalniri de o noapte [...] Rezistand mai usor sau mai greu ‘degetului acuzator ‘ al societatii care le considera ‘ciudate’, tradarii prietenelor care se casatoresc, ele isi continua viata visand la marea dragoste pentru care uneori nu au timp, alteori nu au curaj. Unde au disparut acei barbati alaturi de care se visau? Unde este Fat-Frumosul care intr-o vreme parea atat de aproape?”

Am plecat in America cu gandul sa spun ceva despre cercetarea pe care tocmai am publicat-o si sa gasesc vreun “nebun” (cum imi place sa zic) care sa stie cate ceva despre paradigma celor 20 de secunde, pe care o intorc pe toate fetele in carte.

Cand faci o cercetare in Romania nu ai niciodata siguranta ca ceea ce spui tu e actual, intereseaza si pe altii in alte colturi ale lumii, e depasit, sau e scris deja. Si….din vorba in vorba am deschis discutia despre intuitie, paradigma feliilor subtiri, darwinism si primele impresii. Un american, profesor la universitatea din Minnesota,  spune ca ideilea astea le-a intalnit intro carte care este best seller in SUA. Mai sa fie…si asa am ajuns la BLINK, cartea lui Malcom Gladwell, jurnalist american in mare voga cu oarece background in stiintele socio-umane. E adevarat ca Gladwell nu se ocupa neaparat de stiinta, nu face experimente, dar foloseste cu maestrie cercetarea stiintifica a altora pentru a scrie carti care devin repede best-seller-uri, cum este mai  cunoascuta sa lucrare The Tipping Point.

http://www.gladwell.com/index.html

Si in Blink  se vorbeste despre thin slices, primele impresii, puterea intuitiei sau cum frumos o numeste Gladwell: the power of thinking without thinking  si apoi, chiar in deschiderea cartii spune  ca lucrarea este despre importanta primelor 2 secunde de interactiune.  Iar 20 de secunde, 2 secunde…cine sta sa numere:)…mi-a furat ideea:)

Diferenta intre mine si Gladwell, dincolo de maestria jurnalistica: el  cu vreo 13 ani mai in varsta- avantaj eu;

el- 1 milion de dolari pentru   scrierea celor doua carti si doua milioane de copii vandute doar in America- avantaj el.

Si ca tacamul sa fie complet, lucrarea Blink, aparuta pe pamant american in 2005 s-a tradus sub numele Sclipirea si la noi. A trebuit sa merg pana la Chicago ca  sa aflu asta! Am cumparat-o, evident cu  sfortari, din librariile americane de unde puteam sa o citesc si in graiul romanesc. Mi-a mai ramas o singura speranta: lucrarea romaneasca (asa cum am vazut-o pe internet e dubios de mica fata de a mea…cea pe care am citit-o in avion):   Incurcate sunt caile Domnului!

Mergi atunci grabit spre parcurile de pe chei, langa lacul Michigan, unde totul pare dintr-o alta lume: biciclisti pe  doua si trei roti si palcuri decise de alergatori de toate varstele, legati la mana cu aparate care le cronometreaza bataile inimii, viteza deplasarii, kilometrii parcursi si Dumnezeu mai stie ce altceva. Toti sorb  briza lacului Michigan, mare cand Marea Neagra si fara nicio tragere de inima sa intoarca in mijlocul orasului de sub nori.

A fost fascinant  sa vad ca titlul i-a dus cu gandul pe unii la alte lucruri decat cele…atat de evidente…. pentru mine. Unii s-au gandit la cele mai importante secunde din viata lor, la cele mai intense secunde - emotional vorbind si nu numai:), iar altii la momente intre viata si moarte in care, intr-adevar fiecare secunda pare o vesnicie.

Pe scurt, este vorba despre primele 20 de secunde ale intalnirii cu  o  persoana si, mai general,  cu un obiect, despre prima impresie, bazata de intuitie, pe instinct. Si cartea spune de fapt ca  putem avea incredere in intuitiile noastre, ca parerile cele mai cantarite, rational argumentate, sunt de fapt destul de bine conturate in primele 20 de secunde.

Sa fie chiar asa de simplu…doar sa lasam frau liber intuitiilor noastre de moment si gata?  Nu este o lucrare  de parapsihologie -va asigur- ci o lucrarea cu usoare nuante de psihologie evolutionista.  Am pronuntat cuvantul magic “evolutionism” si sper eu sa fi creat deja  adepti si critici. Vorba  aceea…spunea profesorul Chelcea  la lansare: a vorbi despre Darwin este aproape o blasfemie in Romania, unde s-a eliminat din manualele  scolare de biologie teoria sa, in ciuda recomandarilor Comisiei Europene. Si apoi, anul asta se implinesc 200 de ani de la nasterea sa….cartea asta apare cum nu se poate mai  bine. Nu se sarbatoreste bicentenatul  Darwin in Romania, dar  paradigma  sa evolutionista cunoaste un reviriment in toate universitatile europene pe unde am fost.

Asadar…cartea este o manifestare subversiva:) pentru sarbatorirea lui Darwin (ca om de stiinta) si in Romania.

Evolutionist vorbind, am putea explica de ce uneori primele noastre impresii trebuie sa fie de incredere - pentru ca numai asa am supravietuit ca specie. Si in timp ce impresiile despre unele lucruri  pe care le intalnim sunt esentiale supravietuirii…altele  sunt eronate pentru ca ele joaca un rol periferic in perpetuarea speciai umane.

Cristina Raducu imi minteste sa scriu ceva despre lansare. Prietena mea Simona si fosta studenta:) (vezi blogroll shimmo.blogspot.com) a scris deja pe blogul ei atat de elogios despre asta ca aproape m-a facut sa rosesc, deci ar trebui sa spun si eu ceva despre lansarea primei  mele carti: “Cele mai importante 20 de secunde. Competenta in comunicarea nonverbala”.

A fost o lansare cu emotii….am plans…nu prea mi  se intampla asta in public. Si ce este si mai grav este faptul ca i-am facut si pe altii sa aiba lacrimi in ochi. Nu  mi-am dorit asta, dar multi dupa lansare mi-au spus ca am reusit sa le transmit atata emotie ca la final le-am smuls o lacrima.  Chiar nu am realizat ca am avut un asa impact asupra audientei destul de numeroase si oarecum diverse: colegi de la facultatea de Comunicare si de la Facultatea de Sociologie, toti membrii fondatori ai Clubului de Psihosociologie, studenti   din anul I si III si fost studenti, de care sunt astazi foarte foarte mandra. De fapt, daca ma gandesc bine, au fost mai multi fosti studenti decat actuali studenti, ceea ce este un pic paradoxal. Cand am analizat mai bine mi-am dat seama ca de fapt o lansare de carte este in general un lucru putin atractiv pentru publicul foarte tanar (asa, in anul I) si mult mai interesanta pentru publicul ceva mai avansat in viata si cu aspiratii profesionale mai bine conturate.

De ce s-a plans la lansare? Pentru ca am vorbit despre trei oameni din viata mea care au influentat aparitia acestei carti: un profesor de scoala generala, unul de liceu si unul de facultate  si pentru ca sigur cei prezenti au identificat cel putin trei oameni similari in viata lor care au avut  un cuvant de spus pentru ceea ce sunt eiacum.  Si apoi cine ii mai pomeneste pe profesorii din generala?….Sunt uitati in negura timpului si totusi ei sunt singurii fara de care nu poti sa scrii o carte : cum sa scrii e un lucru pe care nu-l poti invata decat la timpul lui. 

Totusi, nu ma asteptam ca impactul emotional sa fie atat puternic. Aproape ca mi-am reprosat lacrimile audientei.

Am decis sa schimb discursul sa va prezint o abordarea mai realista si mai putin ‘lacrimogerna’ asupra lansarii cartii: cea a bunicii mele aflata intr-un sat de munte ….departe de orice librarie unde s-ar putea gasi cartea aceasta.

Asadar- conversatie despre lansarea de carte cu bunica mea:

Eu: “Am scris o carte mamaie!”

Bunica: ” Ai stiut?”

Eu: “Am stiut!”

Bunica: ” Ce-ai sa faci cu ea?”

Eu: ” O sa fie in librarii.. lumea o sa cumpere”

Bunica: “Cine sa cumpere asa ceva?”

Eu, oarecum dezamagita: ” Ai dreptate, probabil nu  sa-o cumpere nimeni”

Bunica: “Atunci la ce ai mai scris-o?”

A fost cea mai frumoasa conversatie de lansare posibila…in realismul si simplitatea ei.

vezi http://www.tritonic.ro/blog/?p=787

Nu stiu daca e o nevoie de recunoastere si nici nu as putea spune ca  e vorba de o inabilitate de a interactiona in viata reala.  Singurul lucru care imi vine in minte este un un profund sentiment de deindividualizare, de pierdere in anonimat pe care ti-l ofera internetul, ca un scut invizibil, ca o uniforma, la adapostul privirilor iscoditoare ale ochiului public mereu vigilent la respectarea normelor.
Stiu doar ca atunci cand nu suntem vazuti, cand nu putem fi indetificati, facem lucruri pe care nici cei mai buni prieteni nu le-ar gandi despre noi, tindem sa transgresam normele care ne spun mereu ca trebuie sa fim frumosi, decenti, sensibili, morali. Internetul ofera supapa asta. Daca spun ca aceia care-si posteaza portrete indecente cu ei insisi nu sunt neaparat persone inadaptate, incapabile, bolnave , ci pur si simplu oameni care au o nevoie profunda de a scapa de normele care ii constrag, evident ca o ipoteza posibila, va dezamagesc oare?
Cei mai multi dintre ei se ascund in spatele pseudonimelor si in spatele ecranului, asa cum altii deseneaza graffitti la adapostul intunericului, injura in intimatatea partamentului propriu sau cand microfonul nu e deschis sau  sustrag cateva bomboane dintr-un borcan la vedere, cand vanzatoarea s-a intors cu spatele.  Jocul de  a incalca norma cand practic nu mai trebuie sa mentii o impresie face cu ochiul oricui.
Totusi de ce in felul asta? De ce nu putem  incalca alte norme? Internetul este totusi o modalitate limitata de a te juca cu proria identitate:  ce spui, cum arati ,sau  ce nickname ai…cam astea sunt posibilitatile. Si nu toate lumea are talent la scris:)

Incrucisarea bratelor la nivelul pieptului se poate face concomitent cu departatea picioarelor, fiind astfel o modalitate de a creste spatiul fizic ocupat la un moment dat si  un indicator clar al dominantei. Cred ca asta au vrut sa sublinieze ziaristii care  au pozat astfel: suntem puternici, avem un cuvant de spus, lumea tine cont de de ceea ce spunem noi. Astfel, daca intr-unele dintre fotografii ar fi putut observa  si picioarele lor, cu siguranta aceaste ar fi fost departate pentru a ocupa  cat mai mult spatiu.

 Altfel stau lucrurile daca bratele incrucisate la nivelul corpului sunt insotite de incrucisarea concomitenta apicioarelor. In acest caz, tendinta este de diminuare  a spatiului fizic ocupat si este tipica pentru situatiile de submisivitate, ca atunci cand ne aflam in fata unui sef sau cand ziaristii cu pricina s-ar fi fotografiat in fata directorului trustustrului de presa. 
  Asadar, gestul singur de incrucisare a bratelor la nivelul pieptului nu spune nimic daca nu aveam in vedere si alte elemente nonverbale, in cazul asta - pozitia picioarelor. Si apoi, chiar modul in care incrucisam bratele la piept este diferit: una este sa incrucisam bratele mai sus de cot, aproape intr-o postura ofensiva, de atac,  gest care ar putea fi firesc insotit de o expresie a fetei demanie sau dezaprobare si alta este situatia in care incrucisam bratele la nivelul cotului sau  cu un brat usor peste cot si altul sub cot, situatie care permite relaxarea incheieturilor si poate  fi deci un gest tipic de relaxare in conversatie si nu de inchidere in sine cum ni se spune adesea.

Incrucisati bratele si nu veti fi perceputi ca inchisi, reticenti, dar atentie la picioare!

Le-am urat pentru modul in care  distrug tacit comunicarea naturala, fireasca intre oameni si substituie barbar elemente nonverbale cu  doua punctulete urmate de un semicerc si le-am urat pentru faptul ca auzeam prea des in jurul meu  daca nu ai blog - nu existi ca si cum ele  ar fi substituit o instanta divina care certifica existenta mea pe Pamant, dar mai ales le-am urat cand le-am deschis si am vazut poze cu oameni cu mainile largi deschise, zambind sagalnic si promitator, atotputernici in bransele lor si spunand la cate proiecte au participat, ce succese au inregistrat, ce cursuri au urmat si cate lucruri pot sa te invete. Paradisul  promis al acesti lumi m-a dezgustat si m-a inspaimantat in acelasi timp,  dar am muscat din mar.

M-am gandit ca ar prinde bine un blog tematic  care sa nu fie atat de formal ca un curs,  dar nici atat de informal ca o barfa.  Cumva insa nu am reusit sa iubesc cu totul blogurile, intre timp. Incerc insa sa evit cele trei lucruri pentru care le-am urat: ma gandesc ce poze sa atasez mesajelor mele care sa faca lucrurile cat mai naturale, nu scriu un blog ca sa exist desi s-ar putea spune ca astfel au aflat unii de existenta mea, dar cel mai greu…cel mai greu este sa umplu pagina “Despre mine” care deocamdata a  ramas goala.

In acest context a fost tradusa  in limba romana lucrarea sa Secretele comunicarii nonverbale- ghidul unui fost agent FBI pentru citirea rapida a oamenilor si au avut loc la Bucuresti o serie de conferinte cu acces limitat si cam piperat.
Totusi, Joe Navarro este astazi profesor la Universitatea Saint Leo din San Antonia-Florida, si in aceasta calitate a acceptat si o intalnire cu studentii mei de la cursul de Comunicare Nonverbala, sau cel putin cu cei care au binevoit sa vina, intr-o joi de dimineata, special sa-l intalnesca.
Evenimentul l-am organizat sub egida Clubului de Psihosociologie, despre care am tot vorbit aici, si in colaborare cu mai vechea mea prietena Mihaela Stroe (vezi blogroll), traducatoarea in Romania a cartii cu pricina.
 Marturisesc, m-am temut sincer de aceasta intalnire cu Joe Navarro. Nu fiindca eu insami am scris un capitol  intitulat “Semnale nonverbale in decodificarea minciunii” in ultima editie a lucrarii Comunicarea nonverbala: gesturile si postura, ci mai ales pentru ca  detest in general intalnirile tip “training” care nu au nimic stiintific in ele si care iti livreaza un soi de retetar despre ce ar trebui sa faci in cutare sau cutare situatie, cum ar trebui sa misti bratele si odata miscate ce efect vei produce “cu siguranta’ asupra audientei.
 Intalnirea  cu un fost agent  FBI cred ca este pentru multi un fel de intalnire cu un Joe Black plin de secrete si sigur Navarro trebuie sa fi speculat asta in trainingurile sale. Asadar, de ce ma temeam de fapt? Probabil ca ma teameam ca studentii mei vor imbratisa aceasta metoda facila de a “inghiti nemestecate” tot felul de sfaturi tipice trainingurilor americane si vor lasa de izbeliste  stiencificitatea domeniului comunicarii nonverbale (pe care m-am straduit cu atata truda sa o sadesc). Caci la comunicare nonverbala si la fotbal  cu totii ne pricepem si  Doamne cati impostori sunt in ambele domenii….

In momentul in care l-am cunoscut personal pe Joe Navarro si mi-a spus: “cea mai valoroasa parte a lucrarii mele e bibliografia” am stiut ca am in fata profesorul Navarro care face distinctia intre stiinta si vulgarizarea stiintei si intra-adevar prelegerea de o ora a fost un exemplu despre cum poti sa tii un curs atractiv, dar fara compromisuri. L-am invidiat putin pentru ca a reusit o combinatie unica intre lectie academica si training de  popularizarea stiintei, pastrand perfect echilibrul. Uneori e atat de greu sa faci asta…aluneci fie pe  partea abstractizarii, riscand sa pierzi interesul publicului tina,  fie pe panta atat de periculoasa a speculatiilor, de unde, dupa mine, nu mai exista cale de intoarcere.

Daca l-ati intalnit pe Joe Navarro…nu ezitati sa  va exprimati parerea:)