Comunicare nonverbala

Am descoperit cu incantare la recentul BOOKFEST o noua carte semnata Jean-Claude Kaufmann. Kaufmann este sociolog francez, preda la Universitatea din Sorbona si a reusit, prin cartile sale, sa arate ca se poate scrie  sociologie si “altfel”, pentru publicul larg, mai aproape de stilul romanelor de introspectie fara insa a parasi taramul stiintei.

L-am cunoscut la Bucuresti in 2007 cand a lansat o carte surprinzatoare “Prima dimineata de dupa”. Am fost onorata sa vorbesc despre cartea lui si mai ales muta de admiratie in fata simplitatii fara egal a autorului si autenticitatii sale.

Ce are Kaufmann atat de special?  Scrie  spumos, foloseste subiecte inedite: prima relatie sexuala si prima dimineata dupa asta, plaja sanilor goi, femeia singura in asteptarea printului charmant. Sunt subiecte care par de la sine clarificate, dar care ascund  reguli de interactiune subtile si carora, citind, le recunoastem existenta.

La o prima lectura asta frapeaza, dar Kaufmann a reusit sa scrie carti de populaizare a stiintei fara sa cada in derizoriu, fara sa fie simpe retete de viata presarate cu exemple excentrice, asta este marele sau merit. Spre exemplu, va vine sa credeti sau nu “Prima dimineata de dupa” este in realitate o carte exemplara de metodologie fiindca in substrat ne arata, celor care vrem sa stim, cum putem folosi interviul comprehensiv pentru un subiect de cercetare. Cartile de metodologie sunt atat de seci, incat cuvantul insusi “metodologie” ne infioara. El reuseste aproape imposibilul: sa  scrie o carte de metodologie care sa poata fi citita cu pofta de oricine. Este ca si cum cineva ar scrie o carte despre ecuatii matematice de gradul doi pe care am citi-o pe nerasuflate….si nu spun ca nu s-ar putea face asta.

Asadar, Femeia singura si printul frumos,  o aparitie asteptata dupa Sociologia sanilor goi si Prima dimineat de dupa,  este una dintre cartile despre noi femeile scrisa cu o profunzime uimitoare, din nou, de un barbat.

“O femeie din trei traieste astazi fara partener. Intrega planeta este cuprinsa de acest fenomen, care are o ingrijoratoare tendinta de extindere [...] La inceput e nevoia de libertate: lungi dimineti de duminica petrecute in pat cu o carte, intalniri cu prietenele, iesiri in cluburi, intalniri de o noapte [...] Rezistand mai usor sau mai greu ‘degetului acuzator ‘ al societatii care le considera ‘ciudate’, tradarii prietenelor care se casatoresc, ele isi continua viata visand la marea dragoste pentru care uneori nu au timp, alteori nu au curaj. Unde au disparut acei barbati alaturi de care se visau? Unde este Fat-Frumosul care intr-o vreme parea atat de aproape?”

In sfarsit  aproape s-a incheiat o luna nebuna pentru  mine si ma pot aseza sa scriu ceva pe blog. S-au intamplat atatea lucruri ca  nu ma aflu in criza de subiecte:)

Cristina Raducu imi minteste sa scriu ceva despre lansare. Prietena mea Simona si fosta studenta:) (vezi blogroll shimmo.blogspot.com) a scris deja pe blogul ei atat de elogios despre asta ca aproape m-a facut sa rosesc, deci ar trebui sa spun si eu ceva despre lansarea primei  mele carti: “Cele mai importante 20 de secunde. Competenta in comunicarea nonverbala”.

A fost o lansare cu emotii….am plans…nu prea mi  se intampla asta in public. Si ce este si mai grav este faptul ca i-am facut si pe altii sa aiba lacrimi in ochi. Nu  mi-am dorit asta, dar multi dupa lansare mi-au spus ca am reusit sa le transmit atata emotie ca la final le-am smuls o lacrima.  Chiar nu am realizat ca am avut un asa impact asupra audientei destul de numeroase si oarecum diverse: colegi de la facultatea de Comunicare si de la Facultatea de Sociologie, toti membrii fondatori ai Clubului de Psihosociologie, studenti   din anul I si III si fost studenti, de care sunt astazi foarte foarte mandra. De fapt, daca ma gandesc bine, au fost mai multi fosti studenti decat actuali studenti, ceea ce este un pic paradoxal. Cand am analizat mai bine mi-am dat seama ca de fapt o lansare de carte este in general un lucru putin atractiv pentru publicul foarte tanar (asa, in anul I) si mult mai interesanta pentru publicul ceva mai avansat in viata si cu aspiratii profesionale mai bine conturate.

De ce s-a plans la lansare? Pentru ca am vorbit despre trei oameni din viata mea care au influentat aparitia acestei carti: un profesor de scoala generala, unul de liceu si unul de facultate  si pentru ca sigur cei prezenti au identificat cel putin trei oameni similari in viata lor care au avut  un cuvant de spus pentru ceea ce sunt eiacum.  Si apoi cine ii mai pomeneste pe profesorii din generala?….Sunt uitati in negura timpului si totusi ei sunt singurii fara de care nu poti sa scrii o carte : cum sa scrii e un lucru pe care nu-l poti invata decat la timpul lui. 

Totusi, nu ma asteptam ca impactul emotional sa fie atat puternic. Aproape ca mi-am reprosat lacrimile audientei.

Am decis sa schimb discursul sa va prezint o abordarea mai realista si mai putin ‘lacrimogerna’ asupra lansarii cartii: cea a bunicii mele aflata intr-un sat de munte ….departe de orice librarie unde s-ar putea gasi cartea aceasta.

Asadar- conversatie despre lansarea de carte cu bunica mea:

Eu: “Am scris o carte mamaie!”

Bunica: ” Ai stiut?”

Eu: “Am stiut!”

Bunica: ” Ce-ai sa faci cu ea?”

Eu: ” O sa fie in librarii.. lumea o sa cumpere”

Bunica: “Cine sa cumpere asa ceva?”

Eu, oarecum dezamagita: ” Ai dreptate, probabil nu  sa-o cumpere nimeni”

Bunica: “Atunci la ce ai mai scris-o?”

A fost cea mai frumoasa conversatie de lansare posibila…in realismul si simplitatea ei.

vezi http://www.tritonic.ro/blog/?p=787

Am promis ca  blogul asta il facem impreuna: cu subiecte popuse de voi si framantari care nu-mi dau pace mie.
Am vazut mesajul postat de Claudia de mai mult timp si m-am tot gandit cum sa raspund. Trebuie sa spun ca o cunosc pe Claudia si intr-un fel stiu ca e un intelectual cu multa profunzime (mi-a fost studenta:) asa ca ma asteptam la  un subiect provocator de la ea.Pana la urma,  Claudia se intreba ce ascund pozele cu iz obscent ale celor care se inscriu pe Hi5 sau pesite-uri similare. Evident reactia ei e indreptatita fiindca intr-un poster mai vechi afirmam ca
pozele pe care le postam spun ceva despre noi.

(more…)

Acest subiect a fost sugerat de Luciana, unul dintre cititorii blogului, care imi atragea atentia ca multi dintre ziaristii cunoscuti in spatiul public romanesc au preferat sa pozeze cu bratele incrucisate la piept, semn al “sigurantei si stapanirii de sine, dar si al respingerii dialogului” dupa cum spunea Luciana.
Cand  am primit mesajul ei m-am gandit gandit  ca a devenit practic stereotip  sa consideram ca o persoana care incruciseaza mainile la piept este putin deschisa spre comunicare, sau reticenta si inchisa in sine, dar lucrurile nu stau neaparat asa.

Incrucisarea bratelor la nivelul pieptului se poate face concomitent cu departatea picioarelor, fiind astfel o modalitate de a creste spatiul fizic ocupat la un moment dat si  un indicator clar al dominantei. Cred ca asta au vrut sa sublinieze ziaristii care  au pozat astfel: suntem puternici, avem un cuvant de spus, lumea tine cont de de ceea ce spunem noi. Astfel, daca intr-unele dintre fotografii ar fi putut observa  si picioarele lor, cu siguranta aceaste ar fi fost departate pentru a ocupa  cat mai mult spatiu.

 Altfel stau lucrurile daca bratele incrucisate la nivelul corpului sunt insotite de incrucisarea concomitenta apicioarelor. In acest caz, tendinta este de diminuare  a spatiului fizic ocupat si este tipica pentru situatiile de submisivitate, ca atunci cand ne aflam in fata unui sef sau cand ziaristii cu pricina s-ar fi fotografiat in fata directorului trustustrului de presa. 
  Asadar, gestul singur de incrucisare a bratelor la nivelul pieptului nu spune nimic daca nu aveam in vedere si alte elemente nonverbale, in cazul asta - pozitia picioarelor. Si apoi, chiar modul in care incrucisam bratele la piept este diferit: una este sa incrucisam bratele mai sus de cot, aproape intr-o postura ofensiva, de atac,  gest care ar putea fi firesc insotit de o expresie a fetei demanie sau dezaprobare si alta este situatia in care incrucisam bratele la nivelul cotului sau  cu un brat usor peste cot si altul sub cot, situatie care permite relaxarea incheieturilor si poate  fi deci un gest tipic de relaxare in conversatie si nu de inchidere in sine cum ni se spune adesea.

Incrucisati bratele si nu veti fi perceputi ca inchisi, reticenti, dar atentie la picioare!

Incercand sa gasesc o poza pentru acest blog, m-am oprit invariabil asupra aceleiasi poze alb negru, cu mine cu mana la falca pe care o puteti vedea aici. Nu pot explica de ce, dintre miile de poze din calculator, poza asta imi face cu ochiul de fiecare data, cel putin atunci cand vreau “sa ma prezint bine”. M-a inspaimantat ideea unei atractii narcisiste fata de o poza proprie si am pornit o scurta investigatie pe urmele celor care au avut aceeasi “obsesie” a prezentarii sinelui.

Oricat de trivial ar parea si de lipsit de modestie, m-am asezat alaturi de Ganditorul de la Hamangia, Dan Puric, in ultima sa carte “Despre omul frumos”, Barack Obama in campania sa electorala si…daca tot atata indrazneala…de Martin Luther King. Inconstint deci, am incercat sa ma prezint “pe ganduri”.

Ganditorul de la Hamangia (cultura existenta pe teritoriul Dobrogei intre secolele Iv-II i Hr) s-a prezentat posteritatii “pe ganduri”. A ramas un simbol tocmai pentru ca aceast gest reunea esenta naturii noastre umane: capacitatea de a reflecta si a face planuri pe termen lung, de a medita asupra propriei fiinte si a ne automotiva pentru a le atinge. Oare nu a vrut acelasi lucru sa trasmita Barack Obama in campania lui electorala care a avut ca motto cuvantul “Hope” - redarea sperantei?

Dar de ce totusi gestul acesta, “cu mana la falca” este simbolul esentei umane, al naturii sale reflexive. De ce actorii sociali, cu pretentii intelectuale l-au adoptat cu entuziasm ori de cate ori au vrut sa se prezinte astfel?
Daca gestul trimite intr-adevar la abilitatile cognitive sporite ale speciei umane, fata de celelalte specii, nu ar fi fost mai firesc sa fie utilizat un gest de tipul “mana la cap”?.
De altfel, “gestul ganditorului” - cum o sa-mi permit sa-l numesc - este uneori perfomat in asa fel incat degetele ating tampla, iar palma sustine falca, insa in aces sens semnificatia atribuita lui este una de relaxare, distragere sau, de ce nu….durere de cap. Caci dureri de cap si neatentie provoaca unii vorbitori care isi prelungesc discursul, fara sa mai reuseasca sa ne capteze antentia. In acest caz….ne intoarcem pur si simplu la gandurile noastre…..ducem mana la falca si antingem usor tamplele.

Uneori, gestul este performat in asa fel inca persoana mai degraba sustine falca, fara sa atinga tamplele. Postura nu pare a fi una de relaxare, ci de incordare si de concentrare a atentiei, chiar daca, este adevarat…tot spre propriile ganduri.
Daca punerea mainii la cap ar putea fi asociata cu durerea de cap si disconfortul, sustinerea capului cu mana, in gestul prezentat aici - “mana la falca” - ar putea avea semnificatia unei persoane capabile in primul rand de autoreflectie. Nu este autoreflectia un element distinct al naturii umane si pregnant mai ales in cazul indivizilor cu nivel de educatie ridicat? Capacitatea de instrospectie caracterizaza natura umana, dar apelul la introspectie - la cunoasterea si analiza critica a propriilor ganduri, nu este la indemana oricui. A-ti “mentine capul pe umeri” este un efectul deselor introspectii pe care nu oricine este pregatit sa le faca.
Liderilor comunitatii: spirituali, politici, li se cere “sa-si tina capul pe umeri” odata ajunsi cunoscuti, sa serveasca binele colectivitatii in continuare. Acest lucru e dificil fara abilitatea de a realiza introspectii repetate. Ceea ce fac cei mai multi este sa se prezinte “cu capul pe umeri”, adica in postura asteptata, fie si prin alegerea acestui gest cu semnificatii ancestrale, al “ganditorului”
Am realizat o introspectie: mi-a dat seama ca am ales o anumita poza despre mine pentru ca voiam sa ma prezint ca un intelectual cu “capul pe umeri”….
Uitati-va in calculator…ce poza ati alege despre voi sa va reprezinte pe un blog, pe coperata unei carti…? Daca exista una care va place in mod deosebit…sigur ascunde ceva:)